Se remarcă în ultimele 6 luni o evoluţie anacronistă a status quo-ului global precum şi lipsa de proiecte politice, ceea ce modifică organic logica politicilor golbale. În ciuda aparenţelor, Proiectul european dispune de potenţialul necesar pentru a introduce o schimbare de paradigmă într-o eră a postnaţionalismului. De Niccolo Milanese, traducere de Brînduşa Simionescu. Deşi depunem toate eforturile pentru a accelera acest proces, in prezent ne aflăm într-un punct mort. Explozia în ultimii 20 de ani a unui numar impresionant de societăţi civile de tip ONG, de grupuri de reflexie (think tanks), de acţiuni umanitare, de apariţii în presa internaţională, de forumuri la nivel global, de proteste şi întruniri care au urmat căderii zidului de la Berlin a făcut ca cerinţele acestora să capete contur şi să sensibilizeze noile generaţii. Rămâne însă în plan realizarea de proiecte politice pe măsura ambiţiilor acestor instituţii. Pe măsură ce noi şi noi probleme se dovedesc a fi "globale" prin complexitatea şi implicaţiile lor şi tind să aibă consecinţe dramatice, dificultăţile întâmpinate dau naştere la frustrări iar prăpastia dintre aspiraţii şi posibilăţi se adânceşte. În ultimele şase luni se remarcă un nou stadiu al acestor dislocări de forţe, marcat la nivel global de valuri de speranţă dar şi de revoltă. Este adevărat că Grupul G7 a devenit G20, că Statele Unite ale Americii au ales un preşedinte agreat de o bună parte a vestului Europei. Deşi noi ca şi cetăţeni ne bucurăm de şansa de a trăi în zonele libere şi dominante ale mapamondului, a venit vremea să găsim soluţii problemelor politice care ne afectează în mod direct, pe zi ce trece găsindu-ne în postura de petiţionari umili în faţa liderilor noştri, fie că aceştia sunt politicieni la scară naţională sau birocraţi numiţi pe diferite căi în organizaţii internaţionale. Încercăm senzaţia unui recul în faţa principiilor de autonomie şi democraţie chiar la momentul cănd interconexiunile la nivelul societăţii globale ar trebui să se facă simţite. O întrebarea eretică în situaţia dată ar fi dacă "societatea globală" este ea însăşi o aspiraţie justificată şi dacă într-o astfel de societate democraţia sau autonomia sunt posibile. Din păcate mulţi înţeleg prin "globalizare" exclusiv pierderea autodeterminării, retrogradarea drepturilor sociale pentru care luptăm de atata vreme precum şi emergenţa, pe de o parte, a unei clase cosmopolite care se consideră a fi mult deasupra preocupărilor populaţiei strâns legată de zona de provenienţă, iar pe de altă parte o clasă migratoare neomogenă şi fără resurse, transferată de la un centru de detenţie la altul înainte de a fi în final propulsată înapoi în zona de unde a plecat sau de a se stinge ducănd o existenţă clandestină precară în umbra societăţilor privilegiate. Cu toate acestea, este o dovadă de laşitate şi de lipsă de inspiraţie refuzul de a ne defini scopuri globale într-o lume care funcţionează la nivel global atâta timp cât aceste scopuri sunt cele ce dau unitate şi coerenţă acestei lumi. Se pare că elementul "societate" din sintagma "societate globală" este cel care trebuie pus cu vehemenţă sub semnul întrebării. Aceasta deoarece în condiţiile actuale partenerii sociali nu îşi pot atinge decât o parte din scopuri fără sprijinul ferţelor politice, iar aproape toate forţele politice rămân hotărât naţionale prin constituţie. Inutil să o spunem, dar acesta este cazul chiar şi al celor mai "globale" instituţii, Naţiunile Unite, unde fiecare stat naţiune deţine un vot în Adunarea Generală şi numai statele naţiuni cu statut privilegiat au drept de vot în celelalte organisme. Banca Mondială şi FMI-ul sunt de asemenea structurate astfel încât toate statele lor membre sunt state naţiuni. Într-o epocă în care problemele politice recunoscute ca atare numai când transgresează graniţele naţionale, este surprinzător că statul naţiune rămâne încă pe lista de priorităţi a autorităţilor politice. Dacă instituţiile internaţionale par a fi nedemocratice, dacă cetăţenii simt că nu au putere asupra propriului lor destin sau posibilitatea de a alege lumea în care trăiesc, atunci atinomia aceasta se dovedeşte a fi un punct de plecare bine ales. Singura entitate politică actuală care funcţionează în afara sistemului statelor naţiuni este Uniunea Europeană. Ca să dăm un exemplu recent, Grupul G20 al celor mai puternice economii la nivel mondial, comparativ cu celelalte instituţii menţionate, este alcatuit din numai 19 state naţiuni şi din Uniunea Europeana. Acest lucru este de-a dreptul injust (ca să menţionăm numai excluderea celorlalte 170 de ţări), din moment ce Franţa, Germania, Italia şi Marea Britanie sunt reprezentate de două ori. Cu toate acestea, conform cu justeţea scopurilor urmărite de G20, excluderea Uniunii Europene ar fi fost lipsită de sens: este cea mai puternică piaţă din lume şi instituţiile sale sunt într-o oarecare măsură independente de statele naţiuni prin modul în care controlează această piaţă. Acest lucru înseamnă că Uniunea Europeană dispune de un potenţial enorm nerealizat ca şi putere transformativă a politicilor globale. În calitatea sa de cel mai puternic bloc de negocieri, Uniunea Europeană ar putea fi o forţă pozitivă în sprijinul justiţiei sociale şi al funcţionării reale a economiei mondiale. Punerea în vigoare a unor standarde decente de muncă şi interzicerea vânzării de bunuri produse în condiţii de exploatare, fie că acestea au fost produse în Uniunea Europeană sau în afara acesteia, ar fi un aport pozitiv imens la standardele de muncă din lumea întreagă. De asemenea, Uniunea Europeană poate pune în vigoare standarde de mediu care să împiedice prin preţuri inaccesibile achiziţionarea de bunuri a căror producţie a avut efecte nocive asupra mediului. La momentul actual, consumatorul european trebuie să plătească mai mult atunci când achiziţionează un produs ce nu a fost produs în condiţii de exploatare sau un produs care nu produce efecte nocive asupra mediului - acest indicator sfidează valorile atuale ale pieţei libere europene. Dacă Uniunea Europeană ar introduce taxe pentru tranzacţiile financiare globale precum taxa Tobin care se aplică tuturor tranzacţiilor în valută la nivel european, dacă ar stabili un plafon de salarii, dacă ar reprima paradisurile fiscale, toate acestea ar duce la schimbări reale în economia financiară globală deoarece celelalte ţări s-ar vedea obligate să reacţioneze. Nici un stat-naţiune din Europa acţionănd pe cont propriu nu dispune de putere suficientă de influenţă şi nici una din aceste politici nu poate fi introdusă cu eficienţă doar la nivel naţional. Este perfect justificată lupta pentru ca aceste măsuri să fie introduse la nivel global dar nu există nici un organism activ global care să aibă capacitatea de a le implementa şi a le pune în vigoare iar fără o schimbare radicală a logicii actuale a puterilor internaţionale, orice organism activ la nivel "global" nu ar fi decât o marionetă a celor mai puternice naţiuni care îl guvernează. Uniunea Europeană nu dispune numai de puterea necesară pentru a pune în aplicare aceste reforme pe piaţa proprie, ci dispune şi de potenţialul necesar pentru a schimba logica relaţiilor internaţionale şi a negocierilor în sine. Negocierile la scară internaţională se desfăşoară în momentul de faţă pe baza unor ficţiuni conform cărora soarta şi interesele fiecărui stat naţiune sunt determinate de cele ale altor naţiuni. Fiecare negociator "naţional" trebuie să reprezinte o cetăţenie exclusivă, definită teritorial, ale cărei destine şi interese trebuie surplantate de interesele statului naţiune. Această definiţie nu devine doar din ce în ce mai incorectă - pe măsură ce tot mai mulţi oameni dezvoltă relaţii personale în diverse ţări, companiile multinaţionale operează prin definiţie în mai multe state naţiuni iar economia financiară globală devine din ce în ce mai întreţesută - dar adaugă şi o viziune limitată, pesimistă, materialistă asupra conflictelor între oameni. Mai mult decât atât, se ajunge la situaţia de neînlăturat în care statele naţiuni din punct de vedere economic şi militar controlează negocierile. Dacă solicitările conservatoare pentru ca Uniunea Europeană să fie definită pe baza graniţelor geografice sunt respinse cu succes, propunem astfel o nouă noţiune, aceea de cetăţenie mai puţin condiţionată de ficţiunile graniţelor naţionale. Dacă Uniunea Europeană ar putea alege să acţioneze nu doar în interesele naţiunilor care o alcătuiesc (cu preferinţă pentru unele dintre aceste state) ci mai degrabă în interesele popoarelor care o alcătuiesc, şi dacă ar înţelege că printre acestea se numără nu doar cetăţeni ale căror existenţe se definesc în cadrul statelor naţiuni în care trăiesc ci la nivelul întregii lumi, cu alte cuvinte care deţin o cetăţenie în continuă schimbare, atunci configuraţia Uniunii Europene ar putea modifica logica relaţiilor globale. Rezultatul ar fi transferul de paradigmă de la negocieri inegale şi inutile între statele naţiuni, fiecare bazată pe ficţiunea cetăţeniei exclusive, la negocieri multilaterale prin chiar natura lor unde fiecare negociator promovează nu doar interesele pe termen scurt ale celor pe care îi reprezintă, ci se vede obligat să promoveze şi interesele celor pe care îi va reprezenta probabil în viitor, indiferent de unde provin aceştia. Trebuie să luptăm pentru acest obiectiv şi este adevărat că ni se opun forţe puternice dar este singurul nivel politic la care este posibilă această schimbare. Nu ar mai avea nici un sens sa încercăm a număra membrii Grupului celor mai puternice economii (fie că acesta este numit G2, G7, G20 G180...), deoarece forţele negociatoare svor trebui să gândească din ce în ce mai mult prin prisma intereselor întregii umanităţii. Aceste argumente care justifică de ce Europa ne priveşte pe noi cei pe care ar trebui sa îi preocupe politicile globale, se pot multiplica astfel încât să includă drepturile omului, politicile de mediu, egalitatea între sexe şi eforturile pentru pace. În partea dreaptă puteţi găsi o listă cu numai câteva dintre politicile posibil de implementat la nivel european însă nu şi la nivel naţional, şi care ar contribui la realizarea unei schimbări de paradigmă la nivelul status-quoului global pornind de la logica compromisului naţional şi continuând pâna la cea a aspiraţiilor transnaţionale. Plecând de la aceste considerente nu ar fi o exagerare sa afirmăm că individul european doreşte să militeze pentru un viitor comun şi diferit pentru noi toţi şi unde Europa este ultima utopie rămasă în joc. Cu toate acestea o luna înainte de Alegerile Europene din iunie, când încrederea în Uniunea Europeană a scazut la un nivel minim şi se conturează perspectiva unei participări reduse la nivel record, se pare că speranţele de a vedea în Europa un actor potenţial al schimbărilor istorice nu sunt decât slabe amăgiri. Uniunea Europeană nu pare a fi incapacitată doar când vine vorba de politici globale; când acţionează are adesea tendinţa de a pleda în favoarea menţinerii status-quo-ului, şi chiar de a promova politici pe care mulţi le etichetează drept "neoliberale". Faţă cu criza financiară, de exemplu, s-a dovedit incapabilă să cadă de acord asupra unui pachet de salvare economică în sprijinul membrilor mai vulnerabili, cum ar fi Ungaria, Letonia, Lituania care toate au recurs la FMI în schimb ca garantor al împrumuturilor de stat în termeni care nu promovează nici investiţii în dreptate socială nici bunăstare. Mai multe hotărâri ale Curţilor Europene în ultimii ani au favorizat mai degrabă multinaţionalele decât muncitorii. În faţa discriminării flagrante la care sunt supuşi imigranţii în ţări precum Italia, Uniunea Europeană nu a insistat să pună în aplicare standardele drepturilor omului pe care pretinde să le reprezinte. S-a dovedit de altfel a fi complet ineficientă în gestionarea crizei din Gaza si a altor câteva crize militare în Congo. Şi lista ar mai putea continua. Ceea ce este important în această situaţie este să înţelegem de ce o instituţie atât de puternică pe hârtie şi cu atât de mult potenţial pentru a transforma peisajul politic global, pare impotentă şi provoacă fie apatie fie o reacţie antagonică faţa de propria-i existenţă printre atâţia oameni. Există în prezent o veritabilă industrie de cercetare a acestor chestiuni în universităţi, în grupuri de reflexie (think tanks) şi în în societatea civilă fondată de chiar aceste instituţii europene însă nouă răspunsul ni se pare a fi simplu: nu există nici o formaţiune politică vizibilă sau vreo coaliţie de segmente largi ale societăţii civile care să promoveze o politică europeană progresivă alternativă la nivel transnaţional. Aeasta nu înseamnă că nu există nici o diferenţă între principalele partide politice europene participante la alegerile de luna viitoare. Dar nu înseamnă nici că partidele politice europene nu dispun de suficientă putere în Europa şi ca urmare nu ar avea nici un cuvânt de spus. În realitate Parlamentul European are puterea să aleagă Comisia Europeană şi are drept de veto asupra legislaţiei propusă de Comisie. Partidul Socialiştilor Europeni promovează o politică la nivel european mult mai progresivă pe plan social decât a Partidului Pupular European (European People's Party) Partidele europene de stânga şi Partidele Verzi promovează politici mult mai radicale. Însă acestea sunt federaţii sau coaliţii de partide naţionale. Ele nu dispun de structurile necesare pentru a distrage atenţia autorităţile europene de la politicile naţionale. Rezultatul acestui fapt este că deşi se estimează că 60-80% din legislaţia ce afectează cetăţenii europeni provine de la Instituţiile Europene, acest lucru nu se aduce în discuţie decât dacă vine vorba despre legislaţia naţională, ceea ce pare a fi o abordare impusă din afară. Există de asemenea numeroase campanii şi organizaţii ale societăţii civile care acţionează la nivel european însă acestea rămân tehnice şi foarte specializate având adesea aspectul gri al birocraţiei, extrem de contagios pentru foarte mulţi dintre cei de la Bruxelles. Acestea nu por oferi suficientă inspiraţie în definirea unei noi societăţi posibile şi merg până la a critica efectiv status-quo-ul desuet. Energiile politice dezlănţuite în lunile din urmă au demonstrat natura anacronistă a logicii globale a puterii politice dar şi a logicii insuficiente a "societăţii civile globale" care nu a generat nici un proiect de transformare globală a status quo-ului şi rămâne specializată în mare parte, chiar şi în manifestările ei populare şi influente. În acest caz, Europa devine problema noastră deoarece la acest nivel cei care trebuie să avanseze un proiect politic inovativ capabil să modifice logica globală dominantă a politicii contemporane suntem chiar noi, cei ce trăim în această parte de lume. Soarta Europei ne priveşte pe noi în mod direct deoarece este singurul motor social actual capabil să ducă acest proiect dincolo de logica exclusivistă şi anacronistă a sistemului de state naţiuni. Şi ne mai priveşte pentru că dacă va fi ignorată de cei cărora le pasă de politicile globale, va supravieţui probabil îngropată sub gri-ul abrutizant al birocraţiei.. Politica transnaţională a Alternativei Europene Ca o ilustrare a potenţialul politicilor transnaţionale la nivel European, iată câtave dintre politicile pe care Uniunea Europeană le-ar putea adopta în vederea definii politicile globale. Ele nu se constituie într-un manifesto ci sunt simple prezentări de politici europene alternative. - Care e morala globalizării? Europa este cea mai puternică piaţă unică din lume. Dacă ar institui munca legală, respectarea drepturilor omului şi standardele europene pentru toate bunurile produse în Europa sau importate în Europa, ar contribui la îmbunătăţirea situaţiei globale în fiecare din aceste zone şi ar forţa alte state să se adapteze. - Propunerea de alternative democratice la FMI. Dacă Uniunea Europeană ar cădea de acord asupra unui pachet de salvare economică în sprijinul statelor din Uniunea Europeană, victime ale crizei financiare, şi ar face acest pachet de salvare cu mult mai democratic şi mai just din punct de vedere social decât cele propuse de FMI, acest lucru nu i-ar ajuta decât pe europeni şi ar oferi un exemplu pozitiv de democratizare a FMI-ului şi a Băncii Mondiale. - Introducerea Taxei Tobin. Un impozit efectiv pe tranzacţie în funcţie de speculaţiile valutare nu poate fi implementat decât la nivel transnaţional. S-au făcut deja propuneri la nivelul Uniunii Europene pentru adoptarea unei astfel de taxe, dar au fost respinse de către Banca Centrală Europeană. - Adoptarea şi punerea în vigoare a unei politici a imigraţiei care pune semne de întrebare în privinţa ospitalităţii şi a demnităţii umane. Legislaţia Europeană asupra imigraţiei a devenit din ce în cde mai represivă în timp ce nerespectarea dreptului omului şi discriminarea sunt tolerate în interiorul graniţelor europene. Conlucrând cu ţările de provenienţă ale imigranţilor pentru a schimba această situaţie, Europa ar demonstra că instituţiile supra-naţionale nu protejează doar interesele cetăţenilor naţionali şi că este posibilă o altă cale de a concepe politica. Pentru mai multe informaţii despre cazurile Laval, Viking, Ruffert şi Luxemburg mergeţi pe situl congresului Sindicatelor din Europa