(Fotografii: el Rafa/Flickr) Este fenomenul squat (vezi articol wikipedia) o soluţie la criză? Un val de anomalii, experienţe de viaţă şi instituţii comune De Paolo Do şi Gigi Roggero, traducere de Brînduşa Simionescu. Universităţile italiene în plină luptă În vara lui 2008, guvernul Berlusconi a aprobat în Italia proiectul de lege financiară care, la vremea crizei economice a condus la reducerea substanţială a fondurilor pentru educaţie. Aceste reduceri au afectat simţitor toate cele trei eşaloane ale sistemului public de educaţie, ce dă semne de dezmembrare. Pornind de la o schiţă de proiect iniţiată de stânga italiană şi preluată apoi de dreapta de o manieră mai puţin scrupuloasă, sistemul de educaţie publică în Italia trece de zece ani printr-o criză adâncă, reorganizându-se în fiecare an şi ameninţând cu desfiinţarea completă. Protestul angajaţilor din şcolile primare, secundare şi din universităţi a demarat în septembrie 2008. Studenţi, cercetători, profesori cu posturi nesigure, doctoranzi şi şcolari de toate vârstele asistaţi de părinţi au ocupat şcolile timp de câteva săptămâni, au îngheţat programul de funcţionare al acestora şi au blocat accesul în aceste instituţii în semn de protest faţă de reducerea posturilor pentru profesori titulari. Printre subiectele relansate: plata cu ora, implicarea afectivă la locul de muncă, planificarea familială. Mii de profesori au ieşit în stradă şi în pieţe pentru a protesta cu sloganul "Nu vrem să plătim noi criza voastră". Ocupaţi universitatea şi blocaţi circulaţia, sloganul uneia dintre cele mai importante mişcări din Italia ultimilor ani a fost inspirat de protestele din Franţa unde în timpul demonstraţiei sălbatice Manif Sauvage, manifestanţii au blocat şi paralizat timp de o lună oraşele franţuzeşti solicitând suspendarea legii CPE (a primului contract de muncă semnat de angajat). Timp de săptămâni, cursurile din universităţi s-au ţinut în pieţe, pe străzi şi în staţiile de transport în comun. Demonstraţiile fără autorizaţie a mii de studenţi au generat confruntări cu poliţia, au perturbat siguranţa în importante zone metropolitane şi au blocat producţia la nivel urban, oraşul generând nu doar o condiţionare spaţială, dar şi conflicte sociale, ca expresie a unei noi forme de exploatare şi control. Mişcarea nu a avut loc doar în Italia: demonstraţii nenumărate s-au organizat în consulatele italiene din întreaga Europă. La Berlin, Madrid, Barcelona, Paris, Londra şi Copenhaga, merită remarcate eforturile studenţilor Erasmus precum şi ale unor cercetători cu posibilităţi financiare reduse de a se organiza într-o brigadă activă şi de a protesta vehement generând astfel conflicte la nivel european. Necesitatea unei noi forme de protecţie socială care să sprijine atât venitul indirect cât şi pe cel direct şi a unei noi forme monetare pentru studenţi, plasează acest protest dincolo de graniţele clasice ale mişcărilor studenţeşti. De fapt în mediul urban ca spaţiu al producţiei, elevul sau studentul se află în afara graniţelor lor tradiţionale. Ca dovadă, studenţii şi cercetătorii au ocupat de asemenea sediile teatrelor pe tot cuprinsul Italiei, solicitând accesul liber la cunoaştere, la cultură, şi din nou această varietate de modele de acţiune stă mărturie a realei diversităţii a mişcării Valului de Anomalii. Acest val uriaş de anomalii a erupt într-un context politic în care dreapta nu a fost niciodată suficient de puternică iar stânga politică a dispărut de mult. Meritul acestei mişcări a fost de a inventa o nouă formă de conflict social, conflictul social de masă. Mişcarea din interiorul Dublei Crize Ne confruntăm în momentul de faţă cu o criză dublă: pe de o parte criza economică globală, pe de alta criza universităţii din epoca modernă. Pe prima ne este simplu să o înţelegem cu toţii, în timp ce a doua se găseşte încă în plin proces de transformare, atât a sistemului de producţie cât şi a sistemului superior de învăţământ. Oprindu-se îndelung asupra acestui proces, Bill Readings a scris în anii ‘90 cartea sugestiv intitulată "Universitatea în ruine" Mişcarea de protest italiană încearcă să identifice soluţii la această dublă criză cu scopul de a transforma sistemul universitar şi procesul de cunoaştere, de a ridica din nou pe propriile-i ruine universitatea autonomă. Putem indica cel puţin patru aspecte politice şi analitice ale crizei care sunt relevante opoziţiei la schimbările din sistemul universitar. În realitate, aceste schimbări se subsumează unor tendinţe globale şi capătă formă în contexte diferite unde trebuie interpretate de asemenea diferit. Prima este tendinţa de corporatizare. În Italia corporatizarea este asociată în mod paradoxal unei "puteri de tip feudal" în sistemul universitar de stat însă nu există contradicţii între aceste două elemente: italienii înţeleg corporatizarea ca pe o formă de putere feudală. În acelaşi timp, trebuie să eliminăm orice neclarităţi şi să precizăm că prin corporatizare nu vedem numai dominaţia fondurilor private în universităţile publice, sau determinarea statutului lor juridic. Înţelegem faptul că universitatea însăşi a devenit o corporaţie pentru a putea să concureze pe piaţa educaţiei şi cercetării în funcţie de costurile şi beneficiile calculate, de logica profitului, de încasări şi cheltuieli şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, aceasta ne duce dincolo de dialectica universităţii moderne, divizată între privat şi public. Mai exact, mobilizarea împotriva corporatizării universităţii nu se poate baza pe susţinerea modelului universităţii publice, care a fost împins la criză nu numai de capitalul neoliberal dar şi de mişcarea în sine. "Nu vom plăti noi pentru criza voastră!" înseamnă că nu vom plăti noi criza universităţii publice. Opoziţia faţă de corporatizare aduce în discuţie cum să evităm a alege între public şi privat, stat şi corporaţie. Al doilea aspect readus în atenţie de prezenta criză se referă la centralizarea procesului de cunoaştere, atât în contextul concentrării de capital din zilele noastre, cât şi al eforturilor depuse. Clasica mantră a stângii, "cunoaşterea nu este o marfă", nu are nici o putere în cazul de faţă. Ba mai mult, cunoaşterea funcţionează ca marfă în cadrul sistemului contemporan de producţie. De fapt, există o economie politică a cunoaşterii impusă printr-o măsură artificială, cum ar fi sistemul de credite, sistemul proprietăţii intelectuale, sistemul evaluării performanţelor, economia de referinţă şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, producţiei de cunoaştere nu i se aplică măsura clasică a producţiei de bunuri tangibile. Din acest punct de vedere, nu există corespondenţe între aşa numitele meritocraţii şi calificarea pe baza cunoştinţelor, deoarece scopul primelor este de a crea un proces de ierarhizare în educaţie şi pe pieţele de muncă. Nu are nimic de a face cu descalificarea procesului cunoaşterii, altfel spus, cu devalorizarea forţei de muncă. Declasarea este unul dintre subiectele fierbinţi vehiculate în grupurile studenţeşti din întreaga lume ultimii ani şi în cadrul mişcării italiene de asemenea. Trebuie să luăm aminte: problema nu este de a ne opune evaluării în sens abstract, ci de a disocia măsurarea de evaluare, meritocraţia de nivelul de pregătire. Am putea spune că meritocraţia duce la scăderea calităţii cunoştinţelor deoarece urmăreşte să creeze un sistem artificial de valori pe cale să preia puterea colectivă a forţei intelectuale... Altfel spus, dorinţa noastră este de a testa un proces de evaluare specific cooperării pe baza experienţei de viaţă. Îl putem numi auto-evaluare, bazându-ne pe faptul că nu putem cuantifica procesul de cunoaştere. În acest context al centralizării producţiei cunoaşterii, am ajuns la cel de al treilea aspect: apariţia unui nou tip de student. Noua generaţie de studenţi nu mai constituie o forţă de muncă în formare, ci un grup de angajaţi, producători de cunoaştere. Piaţa educaţiei şi piaţa forţei de muncă se suprapun în permanenţă: "învăţare cotinuă" este numele tradiţional al acestui proces. Rămînem în interiorul sistemului. Sloganul mişcării universităţilor italiene "Nu vrem să plătim noi pentru criza voastră" precum şi punctele de conflict şi rezistenţă la nivel global din ultimii ani, readuce în prim plan chestiunea forţei de muncă şi a relaţiilor de producţie. În acest context, am dori să vorbim despre trecerea la mecanisme de selecţie pornind de la excluderea includerii diferenţiale. Altfel spus, în cazul sistemului de acreditare permanentă, valoarea studentului-muncitor nu depinde atît de nivelul instituţiei la care a studiat, ci înainte de toate depinde de reputaţia acesteia. Astfel valoarea diplomei este determinată de poziţia universităţii (sau de valoarea ei artificială) în ierarhia pieţei educaţiei, poziţie de care ţine prestigiul universităţii, marca acesteia şi oportunităţile oferite absolvenţilor de a construi relaţii avantajoase, reflectate în capital uman şi social, şi nu depinde în mod necesar de calitatea cunoaşterii. Nici reducerea taxelor nu indică o revenire la mecanismele de excludere clasice, deoarece numărul de înscrişi creşte la rândul lui, însă creşte şi nivelul de datorii, datorii ce reprezintă un filtru de selecţie ce reglementează valoarea forţei de muncă. Înseamnă de fapt reduceri de salariu înainte ca angajatul să intre în dreptul de a-l primi. De când educaţia şi ştiinţa au devenit nevoi sociale ireductibile, finanţarea asistenţei sociale a devenit o modalitate personalizată de a răspunde acestor nevoi. Dar constituie şi prototipul permanentei fragilităţi a sistemului: de fapt, neachitarea acestor datorii este una din cauzele crizei economice globale. Iar în Italia guvernul şi grupurile sale de reflexie (think tanks) încearcă să importe un model care să fi apărut el însuşi într-un context de criză. Un val de anomalii bântuie Europa În sfârşit, ultimul aspect readuce în discuţie chestiunea politică centrală: dacă am depăşit de mult dialectica dintre public şi privat, precum şi dintre includere şi excludere, alternativa la dubla criză actuală nu este revenirea la sistemul public, ori simpla incluziune într-un sistem neoliberal. Eforturile depuse demostrează ce anume este în joc: autonomia studiului neîntrerupt, precum şi construcţia instituţiilor comune, cu alte cuvinte, organizarea autonomă a cooperării sociale. A venit timpul să clarificăm ce anume înţelegem prin "comun" sau "comune". Pe de o parte, comunele nu sunt insule de fericire: ele sunt în permanenţă ameninţate a fi capturate prin capital. Astăzi producţia valorii de capital se bazează nu atât pe organizarea cooperării sociale, cât pe capturarea comunelor. Pe de altă parte, comunele se definesc prin cooperare socială şi acumulare permanentă de cunoştinţe ele neexistând sub formă naturală sau mitică. La fel, apa de pe Terra este în permanenţă creată şi re-creată. Le-am denumit comune deoarece sunt angajate într-un proces de cooperare şi de eforturi comune. Propunem astfel abordarea comunelor din această perspectivă, după cum acestea sunt definite de relaţia dintre singularitate şi diversitate, singularitate şi diversitate, de producţie de tip capitalist şi de opoziţia faţă de acestea. În acest cadru teoretic, din moment ce dubla criză presupune existenţa sistemului capitalist, bazat pe capturarea de comune, cu scopul de împiedica perfecţionarea continuă şi a cooperarea socială, instituţiile de tip comună reprezintă punctul vulnerabil în această captură capitalistă, precum şi o portiţă de scăpare datorită organizării autonome a forţelor de producţie. De asemenea instituţiile de tip comună indică o nouă temporalitate. Mulţi muncitori cu o situaţie financiară precară şi-au pierdut speranţa în viitor. Dar în mod tradiţional, viitorul este o dimensiune normativă a prezentului, capabilă să controleze şi să amâne soluţiile radicale propuse de mişcările sociale şi să consolideze rolul partidelor tradiţionale şi al sindicatelor. Comunele sunt reversul acestui viitor absent în contextul belşugului şi al bogăţiilor din prezent. Atâta timp cât se bazează pe organizarea colectivă a producţiei de cunoştinţe, instituţiile comune vor fi în permanenţă deschise subvenţiilor. Aceasta este semnificaţia "auto-reformei" în cadrul mişcărilor universitare din Italia. Reforma nu îşi propune să se adreseze guvernului sau câtorva partide, şi nu face trimiteri la o practică reformistă vizând a minimiza soluţiile radicale. Dimpotrivă, este o formă organizată de probleme radicale, ce urmăreşte obţinerea autonomiei nu într-un viitor îndepărtat, ci în foarte scurt timp. Este vorba despre consolidarea relaţiilor de putere în vederea creşterii nivelului conflictului şi al schimbărilor. În ultimii ani am fost martorii multor conflicte pe teritoriul Europei, în Spania, Danemarca, Franţa, Grecia şi Italia. Împreună, acestea se constituie într-un proces de rezistenţă în cadrul Procesului de la Bologna, anume un proiect de construcţie a unui spaţiu comun european de înaltă educaţie, prin armonizarea liniilor de reformă în ţările Uniunii Europene. Cu toţii vorbesc aceeaşi limbă. Cu toţii contribuie la redactarea unui lexicon comun despre autonomie şi conflicte cu aplicabilitate în producţia de cunoaştere. A venit timpul să facem un pas înainte: trebuie sa re-gândim spaţiul european, construind un proces împotriva Procesului de la Bologna. Cu alte cuvinte, organizarea transnaţională a universităţii autonome. O universitate fără graniţe.