(Fotografii: Instalaţia de artă publică “Agora” de Magdalena Abakanowicz, Michigan Avenue şi Roosevelt Road în Chicago, Illinois. Atelier Teee/Flickr) Suntem în căutare de simboluri colective pentru a descoperi noi modalităţi de coabitare, eliberaţi în sfârşit de reprezentările etnice sau naţionale. Iată câteva gânduri despre polisul postnaţional inspirate de evenimentul Polis 21 de la Atena, Belgrad şi Zagreb. De Jilly Traganou, traducere de Brînduşa Simionescu. Criza naţiunii

"Trebuie să ne redefinim statutul dincolo de graniţele naţiunii. Prin aceasta dorim a sugera că rolul practicilor intelectuale este de a identifica prezenta criză a naţiunii şi identificând-o să genereze parţial aparatul de recunoaştere a reformelor sociale postnaţionale."

Arjun Appadurai, Modernitatea pe larg: Dimensiunea culturală ale globalizării Care este criza la care se referă Arjun Appadurai şi unde poate fi localizată ? Pe de o parte, avem de-a face cu o criză la scară macro. Statele-naţiuni devin din ce în ce mai neputincioase în a găsi soluţii la problemele globale: degradarea mediului, criza financiară, creşterea puterii corporaţiilor, pandemiile sunt doar câteva dintre problemele cu care se confruntă în prezent naţiunile. Pe de altă parte, ne confruntăm cu aceste probleme la nivel micro. De exemplu, creşterea imigraţiei nesupravegheate, mai ales în Europa zilelor noastre, impune schimbări interne. Eforturile de schimbare sunt însă zădărnicite de rezistenţa şi xenofobia cetăţenilor locali. Cu toate acestea, identitatea naţională nu a fost niciodată foarte clar definită. Cel mai adesea ea este multideterminată, disputată ori ascunde elemente reprimate. Procesele de unificare naţională şi standardizarea care suprimă diferenţele interne au acţionat în perioada de consolidare a naţiunii, care pentru majoritatea ţărilor din Europa s-a produs în secolele 18 sau 19 şi sunt acum naturalizate şi dificil de identificat. Statele-naţiuni, în special cele modelate pe baze etnice, ca de exemplu Grecia, au fost descrise ca omogene, pure şi unice. Cetăţenii lor sunt solidari prin credinţa într-o descendenţă şi o apartenenţă teritorială comună. Din perspectiva naţiunii ca entitate continuă şi insulară, "alteritatea" este acceptată de nevoie, atâta timp cât cetăţenii "ideali" sunt în primul rând aceia care contribuie la cultura naţională prin relaţii bazate pe continuitate de sânge şi apartenenţă teriotorială. Ideea descendenţei antice a Grecieie moderne a dominat istoria recentă a ţării şi este un obstacol major în calea funcţionării unui regim constituţional bazat pe egalitatea cetăţenilor. Minorităţile identitare, populaţiile de altă etnie decât greacă şi de o religie alta decât cea ortodoxă continuă a fi marginalizate şi excluse din discursul naţional. De asemenea, însă printr-un proces mult mai violent şi exploziv, aceeaşi idee a stat la baza etnicizării fostei Iugoslavii şi divizării acesteia în state-naţiuni distincte. În urma acestui proces, sârbii şi croaţii, popoare ce intrau cândva în componenţa fostei Iugoslavii, şi-au regăsit specificitatea etnică şi religioasă şi au demarat un proces de purificare şi redefinire a propriei identităţi şi a teritoriului delimitându-se de cei pe care au îceput să îi peceapă drept "alteritatea contaminantă". Revenind la afirmaţia lui Apardurai: Care sunt formele de post-naţionalism invocate de Appardurai în această lucrare şi de ce sunt ele necesare astăzi? Atâta timp cât delimitările pe criterii etnice în Europa sunt în permanenţă retrasate, aproape fiecare ţară europeană trece print-o criză identitară. Grecia este fără îndoială un astfel de exemplu, cu numai 10 procente din populaţie având o descendenţă alta decât greacă, şi cu mulţi alţii având statut ilegal ori de rezident. Aceasta a generat diverse forme de conflict, de la tensiuni culturale până la ostilităţi şi violenţe între "cei din interior" - cetăţenii greci - şi "cei din exterior" - "noii veniţi". Întrebrea pe care ne-o repetăm adesea este: Non-europenii ori în cazul de faţă cetăţenii de o etnie alta decât greacă vor fi naţionalizaţi, sau statele-gazdă vor deveni tolerante şi vor accepta alteritatea noilor veniţi? Dar aceasta ar putea fi o abordare greşită şi o luptă inutilă. Obţinerea adevăratei naţionalităţi nu trebuie sa fi criteriul de acces la bunul cel mai preţios şi din păcate din ce în ce mai greu de obţinut din zilele noastre, anume cetăţenia. O abordare care să eludeze chestiunea naţională ar fi probabil un mod mai adecvat de a ne adresa acestor probleme. Yasemin Nuhoglu Soysal defineşte cetăţenia postnaţională ca pe un regim ce "îi conferă fiecărei persoane dreptul şi datoria de a face parte din structurile de conducere şi de a lua parte la viaţa politică a comunităţii, indiferent de legăturile istorice sau culturale cu aceasta". Daca apartenenţa la un "popor" defineşte identitatea naţională, atunci, aşa cum spunea Curtin, "premisa ideii de postnaţionalism o constituie mai precis separarea pe criterii politice şi culturale, de naţionalitate şi de cetăţenie" (trad. mea din engleză). Se porneşte de la presupunerea că pluralitatea naţională (sau culturală) şi unitatea politică pot coexista. Astfel cetăţenii polis-ul postnaţional nu vor fi identificaţi pe criterii etnice sau naţionale. Eforturile interne menite să susţină postnaţionalizarea polis-ului din interior şi să elimine paradigma naţiunii, trebuie să vină din partea tuturor, nu doar a intelectualilor şi a legiuitorilor, dar şi a artiştilor, designer-ilor şi urbaniştilor, a tuturor celor ce reprezintă cultura locală. Cultură l Agenţie şi polis-ul post-naţional În prezent, suntem martorii unei proliferări de iniţiative care operează la nivelul societăţii civile. Într-adevăr, numeroase asociaţii de imigranţi şi organizaţii non-profit care activează la acest nivel funcţionează ca spaţii domestice post-naţionale, libere de constrângeri naţionale. Nu este surprinzător faptul că artişti, arhitecţi şi designeri s-au văzut atraşi de această explozie de tendinţe noi în societatea civilă, şi abordează metode şi practici în favoarea unei atitudini de solidaritate cu condiţia celor veniţi din afară. Ca exemplu am putea menţiona iniţiativele celor de la Design for Humanity care adesea fluctuează între filantropie şi activism. În opinia mea, ceea ce ne lipseşte este o identificare politică a acestor iniţiative. În acest sens, m-aş referi la ceea ce geograful Ash Amin a numit "Pactul cu străinul". Amin sugerează că a venit timpul să "ne obişnuim cu ideea unei Europe a pluralităţii şi a culturilor hibride... şi să începem a ne dezvola în imaginar o Europă în care să interacţionăm cu străinul în moduri ce nu aduc prejudicii tradiţiei şi autonomiei culturale." Această propunere impune regândirea distincţiei dintre sine şi alteritate, dar şi a sensului de a descoperi condiţii de alteritate în limitele unei culturi prestabilite, astfel revizitând certitudinile care planează asupra identităţii individului, grupurilor şi locurilor. Există nenumărate cazuri de alteritate internă ce poate fi identificată prin simboluri culturale în ţări ca Grecia, Serbia sau Croaţia. De fapt, ca mai peste tot în lume, ar fi dificil să definim fiecare simbol naţional ca semn al singularităţii sau purităţii, ca de exemplu textilele africane kente menţionate de Anthony Appiah în cadrul discuţiei sale despre cultura africană din perspectiva cosmopolitismului, în care a prezentat produsele culturale, specifice unei culturi locale din timpuri străvechi, mai degrabă sub formă de rezultate ale întâlnirii cu strainul, decât ca obstacol în relaţionarea cu acesta. Am să vă dau un singur exemplu de simbol naţional străvechi ce a fost destructurat de către savanţi în mod repetat în studiile de etnografie şi modă, dar pe care poporul grec încă îl percep ca fiind grec prin excelenţă. Nu este altceva decât costumul naţional al grecilor, fustanella, care după cum demonstrează savanţii, cu mult înainte de a simboliza independenţa Greciei de sub jugul otoman, era straiul comun al bărbaţilor albanezi. Nu este nimic surprinzător aici, dacă acceptăm că istoria Greciei, ca a multor altor ţări, este povestea unor mişcări nesfârşite de populaţii: invaziile, migraţiile, deportările. Se înţelege de la sine că o astfel de viziune nu a fost favorizată în cărţile de istorie din şcolile greceşti, care în schimb au pus în lumină puritatea rasei. Care ar fi simbolurile Greciei ca entitate postnaţională? Nu ar mai deriva din referinţele tradiţionale la antichitatea greacă şi la perioada bizantină, ori din referinţe etnice adresate noilor veniţi? Aici văd un spaţiu rezervat artiştilor şi designer-ilor pentru a renegocia şi reinventa simbolurile polis-ului, dar şi pentru a promova ideea obligativităţii de a îi accepta pe noii veniţi ca şi membrii ai polis-ului. Vorbind de cazul Greciei, observăm astăzi o serie de acţiuni pe care aş dori să le numesc activism teritorial, lucrări care fac legătura între tărâmul acţiunii localizate şi al geopoliticii, transnaţionale prin însăşi natura lor. Proiecte precum Egnatia condus de Osservatorio Nomade, un subset al lui Stalker, ce a încurajat relaţiile cu populaţiile kurde din Grecia; sau activităţile participative iniţiate de Network of Nomadic Architecture (Reţeaua de arhitectură nomadă) în zona Gazochori din Atena unde trăieşte un procent ridicat de rezidenţi musulmani. Toate aceste proiecte dau contur unei subiectivităţi etnice sau sociale care a fost marginalizată dar care încearcă în acelaşi timp să redea circumscripţiei din care face parte dreptul la auto-reprezentare şi relaţionare cu cetăţenii dar şi cu rezidenţii. Pentru ca proiectele de acest tip să aibă şanse de succes şi să se bucure de continuitate, trebuie ca toţi cei implicaţi şi interesaţi să ia aminte la ceea ce Chantal Mouffe a numit participare conflictuală sau combativă. Adesea proiecte ca acesta ascund o dimensiune festivă, reminiscentă a genului de artă pe care Nicolas Bourriaud l-a descris drept reprezentativ pentru "estetica relaţională" contemporană. Aceste practici artistice au o origine comună cu procesele de schimb social. Multe din aceste activităţi tind adesea să evoce un sentiment împărtăşit de noi toţi, acela de sărbătorire şi de convivialitate. Această stare de bine, de relaxare şi bucurie asociată actelor de celebrare, model de comportament adoptat de aceste opere de artă, aduce cu sine de asemenea conflicte, resentimente şi dezacorduri. Momentele acestea de criză pot fi rezultatele unor relaţii inegale de putere între cei implicaţi - şi mai ales între organizatori, artişti, membrii ai grupurilor de imigranţi sau ai altor grupuri marginale. Ca martor al acestor momente de conflict, găsesc că este de o importanţă capitală să înţelegem şi să ne acordăm acţiunile acestor sentimente sau resentimente ce sunt rezultatul acestor acţiuni, mai degrabă decât a le lăsa uitării, sau a ne mulţumi cu un consens iluzoriu în sfera interacţiunii sociale. Acestea sunt punctele ce trebuie aduse în discuţie pentru a da continuitate acţiunilor noastre şi a obţine rezultate ce transgresează convivialitatea momentelor de bucurie petrecute împreună. Astfel, vom putea fi perfect convinşi că respectivul conflict se află la rădăcina relaţiilor dintre diferiţi actori sociali implicaţi în aceste procese. Având în vedere cele de mai sus sugestia mea este că sunt necesare ambele simboluri de reprezentare a polisului naţional, iar pentru procesele colective de acţiune care revelează şi activează dinamicile combative ale circumscripţiei sale, atât similitudinile cât şi diferenţele sunt esenţiale.