Articol de Diana Prisacariu

La fel cum procedase un alt mare gânditor german cu mai bine de o sută de ani în urmă vorbind, în termeni chiar mai clari decât Merkel, despre moartea Divinității, bomba a fost aruncată, lăsând loc, desigur neintenționat, celor mai superficiale și neavizate comentarii, referitoare fie la întoarcerea Germaniei spre politici asimilaționiste (venite dinspre stânga spectrului politic) sau, dimpotrivă, la acceptarea mult prea resemnată a unui astfel de eșec (venite dinspre dreapta). Afirmația doamnei Merkel a fost ulterior susținută și completată de alți lideri politici ai unor respectabile țări occidentale, precum Nicolas Sarkozy și James Cameron.
În lunile ce au urmat, marea parte a populației a ajuns să echivaleze multiculturalismul cu respectul pentru diversitate, în sensul de încurajare și chiar promovare a acesteia. În consecință, moartea multiculturalismului ar fi presupus o întoarcere la politici cu tentă naționalistă, sau chiar rasistă, ceea ce a suscitat, desigur, valuri de critici mai mult sau mai puțin directe din partea întregii opinii publice, dar mai ales din partea suporterilor Stângii, fără deosebire de orientarea lor, neo sau pur și simplu marxistă.
Mai bine de 6 luni au trebuit să treacă pentru ca termenul multiculturalism să capete din nou notorietatea câștigată în urma discursului doamnei Merkel.  De această dată, nu a mai fost vorba de o bombă aruncată prin vorbe ci, din nefericire, prin fapte. După cum Breivik declarase în scrierile sale mai mult sau mai puțin secrete, principala sa țintă fuseseră marxiștii și multiculturaliștii, cei care susțineau, pe scurt, islamizarea Europei. Personal, am fost imediat impresionată de lejeritatea cu care ucigașul făcuse echivalarea dintre marxiști și multiculturaliști. Mai mare mi-a fost însă uimirea atunci când am observat că această suprapunere perfectă exista și la marea majoritate a persoanelor din jurul meu.
Cercetând mai în detaliu această problematică, am înțeles cu dezamăgire că Noua Stângă, care a făcut în permanență din minoritățile de tot felul grupul său țintă ideal pentru construirea discursului propriu în contextul globalizării reușise (cu ghilimelele de rigoare) să fie echivalată cu postmodernismul și una din principalele premise ale acestuia: nu este necesar un sistem coerent și comun de valori (și, implicit, nicio morală sau legislație comună) care să poată fi aplicată tuturor culturilor existente în prezent în lume. Prin urmare, trăind cu toții în postmodernism, trebuie să respectăm multiplele culturi existente în prezent în societate, ajungând până la gradul de a nu emite nicio judecată de valoare în privința practicilor ce se presupune că ar caracteriza fiecare cultură în parte. Drepturile universale ale omului, așa cum au fost ele definite de multiple declarații și convenții (dar mai ales de sângele căzut pentru respectarea lor în și mai multe revolte și revoluții) dau impresia de a fi căzut pradă desuetudinii, rămânând să fie aplicate doar celor care considerăm noi, occidentalii, că sunt interesați  (sau apți?!) să creadă în ele.
Gravitatea absenței unui discurs unificator în ultimele zeci de ani a condus spre consecințe mult mai dramatice în sfera practicii decât în cea a teoriei , cu atât mai mult cu cât acestea au fost adeseori trecute cu vederea (poate tocmai din cauza temerii de a lua o poziție clară în privința caracterului lor?). Un astfel de exemplu este cel al crimelor de onoare din Germania.
Un alt exemplu este căsătoria fetițelor rome din România. Dacă acum câteva zeci de ani astfel de practici erau condamnate de către discursul public (deși, de multe ori și din motive variate, practica rămânea adeseori în urma discursului), în prezent remarcăm conflictele existente între minoritatea ce continuă să promoveze discursul drepturilor omului și crescânda majoritate ce vorbește, într-un fel sau altul, în numele autodeterminării culturale și ale implicațiilor acesteia asupra unor domenii aparent foarte diferite, precum justiția, educația sau chiar arta.
Da, e greu ca azi, după ce Adorno și alți filosofi ai Școlii de la Frankfurt au construit legătura logică dintre Iluminism și Holocaust sau după ce postmodernismul a fost admirabil teoretizat de către Lyotard, sau după ce majoritatea sistemelor de sorginte marxistă și-au găsit sfârșitul (lăsând loc aventurilor filosofice neoliberale ale lui, de exemplu, Fukuyama) să mai argumentăm necesitatea unui mod de gândire modern. Cu atât mai grea devine o astfel de sarcină atunci când, din varii motive, te afli de partea stângă a spectrului politic, cea care presupune, cel puțin în ochii altora, profundul respect pentru egalitatea în diversitate, de orice tip ar fi aceasta. La aceasta se adaugă principalul contra-argument al multiculturaliștilor, și anume că nerespectarea strictă a principiului autonomiei culturale nu poate avea altă consecință decât asimilarea minorității respective, reducerea la zero a moștenirii sale culturale, morale și lingvistice.
Căutarea, găsirea și aplicarea unei a treia căi în această privință (oricât de blamat a ajuns să fie și acest termen, îl consider util atunci când re-contextualizăm) este, în opinia mea, singurul mod de a asigura respectarea discursului drepturilor omului pe termen mediu și lung. Drepturile omului constituie câștigul unei lupte duse timp de veacuri de către cei săraci și de către minorități pentru a obține dreptul la o viață liberă, decentă, corectă, pentru a se elibera de stereotipuri și a se manifesta așa cum sunt ei în realitate, dincolo de clișeele existente ce au definit dintotdeauna normalul. O frază precum cea precedentă nu constituie, cu siguranță, o noutate pentru niciunul din cititori, însă ea a meritat din nou construită pentru simplul fapt că redă, în câteva cuvinte, atât scopul, cât și mijloacele și durata unui asemenea proces, (desigur, imposibil de finalizat vreodată). La aceasta voi adăuga importanța, aparent redusă, a faptului că acești subiecți, deși inițial lipsiți de putere și minoritari, au reconstruit discursurile normative produse de către cei puternici, o practică mai dificilă și mai valoroasă decât oricare alta. Doar în momentul în care pluralitatea acestor discursuri a devenit imposibil de transformat într-un limbaj omogen, sau cel puțin coerent, bazat pe respectul pentru și prin utilizarea acelorași concepte în ceea ce privește structura socială, comunicarea, valorile artistice etc, situația s-a schimbat radical, favorizând apariția a ceea ce a fost numit postmodernism și a marelui său succes politic: multiculturalismul.
Este oare chiar atât de rău să nu ne putem întelege cu un co-național care duce o viață radical diferită de a noastră? Este chiar atât de grav faptul că tăcuta noastră vecină poartă vălul islamic pe cap și mănuși de mătase atunci când afară sunt peste 30 de grade? Este chiar atât de neplăcut să mergem să cinăm într-un cartier de imigranți, bucurându-ne de beneficiile numeroaselor bucătării orientale, fără ca băieții ce ne servesc să cunoască mai mult de câteva formule foarte simple în limba noastră? De ce ar trebui să ne supărăm când, femei fiind și intrând într-un magazin unde sunt doar bărbați, toată lumea tace și ne privește cu răceală în vreme ce ne uităm la produsele cosmetice orientale pe care le au expuse spre vânzare în vitrină?
Răspunsul meu este, cu siguranță, da. Este grav faptul ca unei femei să i se impună cum să se îmbrace,precum gravă este și necunoașterea limbii unui stat de către cetățenii acestuia. De asemenea, accesul într-o unitate comercială ar trebui să fie nerestricționat de sexul posibilului cumpărător, datoria vânzătorului fiind aceea de a îl binedispune, și nu de a îl face să se simtă încurcat de o situație pe care nu putuse (și nu avea de ce) să o anticipeze.
Acestor câteva cazuri pe care am ales sa le menționez deoarece constituie experiențe proprii, li se pot adăuga altele cu mult mai grave, cum sunt crimele de onoare, rămase adeseori ne- sau foarte slab pedepsite de către sistemul de justiție german, pe motivul recunoașterii normelor diferite după care funcționează familia islamică față de cea occidentală. Deși cu efecte încă puțin tangibile, condamnabilă este și tăcerea autorităților care nu se implică suficient în includerea copiilor imigranților în sistemul educațional, pentru a le permite acestora achiziționarea cunoștințelor și competențelor necesare pentru a își construi cu adevărat o carieră. Este nevoie de munca fundațiilor și a altor finanțatori privați, precum și de motivarea unor grupuri restrânse de imigranți, pentru ca unele proiecte-pilot cu această tematică să constituie adevărate succese. Nu proiectele-pilot sunt însă necesare ci o generalizare, finanțată de către statele cu un procent ridicat de imigranți, a practicilor educaționale și a tuturor domeniilor conexe formării profesionale.
Reacțiile la aceste afirmații sunt, desigur, ușor de anticipat. Întru întâmpinarea acestora, voi afirma de pe acum că și eu consider că decizia menținerii anumitor caracteristici ale autonomiei culturale este una care trebuie lăsată în mâna principalilor subiecți.
Cu toate acestea, deși consider că un profund respect pentru dreptul celuilalt de a fi diferit este cu siguranță necesar, acesta nu va putea fi exercitat fără riscuri majore decât atunci când celălalt se va fi familiarizat cu ceea ce reprezentăm noi, occidentalii, în deplină cunoștință de cauză și fără niciun fel de părtinire. Doar atunci când femeia arabă va decide să poarte vălul după ce va fi cunoscut crezul și istoria feminismului occidental, doar după ce băiețelul  copiilor imigranți va spune că îi face cu adevărat plăcere să lucreze pentru tot restul vieții drept chelner în restaurantul tradițional știind limba țării sale gazdă și alte posibilități de formare profesională pe care le-ar putea avea, atunci putem considera că vorbim despre respectul diversității, și nu doar de necunoașterea acesteia.
Rolul major al educației în realizarea fie a unei integrări, fie a unei separări culturale conștiente, căci conștiință este cuvântul-cheie al acestui articol, poate fi degajat cu claritate în contextul situației minorității rome, o minoritate prin excelență europeană, însă permanent discriminată de-a lungul întregii sale istorii europene.
În cazul romilor, asistăm adeseori, ca de exemplu în cadrul Școlii de Vară Geopolitics, la dezbaterea dintre susținătorii multiculturalismului (cei care acuză Uniunea Europeană de caracterul preponderent socio-economic al măsurilor luate în vederea integrării romilor, ignorarea aspectelor culturale unificatoare constituind, în opinia lor, o practică mai puțin conștientă ce are drept scop asimilarea) și cei ai interculturalismului (în a căror opinie instituții europene și presă deopotrivă sunt axate pe situațiile de săracie extremă-și diferențe culturale majoare- în care se află unii romi, ignorând faptul ca marea majoritate a acestora sunt de fapt low-middle class, aflați într-o permanentă luptă tacită cu discriminarea la școală și la locul de muncă).
În miezul unui astfel de conflict se află însă și soluția acestei probleme, ambele tabere reclamând necesitatea ca romii să ajungă suficient de educați și capacitați pentru a decide ei înșiși, la nivel personal, și nu la nivelul comunității proprii sau a celei majoritare, dacă vor să fie definiți în termeni culturali sau doar ca simpli cetățeni ai unui stat anume. Susțin profund această opinie, care accentuează rolul pe care numai educația autentică, în care să fie implicați specialiști majoritari și romi deopotrivă, îl poate avea asupra devenirii a peste 10 milioane de cetățeni europeni.
Aflată în căutarea unui răspuns venit din partea unei autorități sigure, și nu a unei opinii personale, oricât de susținută ar fi aceasta de numeroase și variate experiențe, am cercetat cele mai bune practici existente în lupta împotriva discriminării. Una singură a rezultat drept viabilă: cunoașterea directă, fără niciun fel de intermediar, a celui de care ne temem cel mai mult. Și un singur mod de existență care să mențină țesutul social a devenit atunci cea mai clară alegere: drepturile omului împărtășite de către toți printr-o cultură civică funcțională, chiar dacă uneori cu prețul renunțării la unele elemente culturale specifice minorității din care facem parte. Dar, mai ales, respectul pentru obligațiile aferente acestor drepturi, construind astfel schema unui flux de schimb cultural ce nu e niciodată unidirecțional, ci se constituie mereu în procente variate de influență, căreia îi sunt supuși în mod constant toți actorii implicați. În interculturalism nu se operează niciodată cu cifra 0 ca, din păcate, în multiculturalism.